Memoria este groapa de gunoi a existentei noastre, este seiful nostru in care pastram la un loc ca intr-un imens sacrilegiu lucrurile bune si rele ale vietii, un loc in care ne place sa persistam intr-un delir obsedant al retrairilor nesfarsite.
Sa ne uitam la ranile sufletului nostru, sa ne intoarcem belicosi in melancolia unui trecut mort in ale carui tenebre incercam sa traim in prezent. Durerea, durerea de a fi, de a gandi ca existi suspendat intre doua gauri negre, undeva in imponderabilitatea lipsei de control asupra a ceea ce a fost sau asupra a ceea ce va fi. Sa ne intoarcem totusi acolo in focul purificator al durerii si sa me manjim mainile in pucioasa gandurilor nesfarsite, in mlastina iluzorie a cadavrelor trecutului.
Paradoxul existental este ca iubim si respingem durerea cu aceeasi frenezie.
De ce nu iubim durerea ? Pare o intrebare halucinanta, ejectabila aproape la limita simtului comun al logicii.
Dar cat de mult am cercetat durerea si cat de mult am incercat sa fugim de ea? Majoritatea vietii noastre o traim in durere, in suferinta, atunci de ce nu am imbratisa-o ? Daca destinele noastre sunt unite, atunci de ce fugim de ea ?
Pentru a cerceta durerea nu trebuie sa ne gandim ca ea reprezinta tot ceea ce nu este bucurie, pentru ca dupa cum vedeti, in lumea in care traim bucuria este iluzia si durerea este realitatea.
Daca am invata sa traim in realitate si nu am mai cauta iluzia fericirii, poate am gasi linistea.
Sa ne uitam la ranile sufletului nostru, sa ne intoarcem belicosi in melancolia unui trecut mort in ale carui tenebre incercam sa traim in prezent. Durerea, durerea de a fi, de a gandi ca existi suspendat intre doua gauri negre, undeva in imponderabilitatea lipsei de control asupra a ceea ce a fost sau asupra a ceea ce va fi. Sa ne intoarcem totusi acolo in focul purificator al durerii si sa me manjim mainile in pucioasa gandurilor nesfarsite, in mlastina iluzorie a cadavrelor trecutului.
Paradoxul existental este ca iubim si respingem durerea cu aceeasi frenezie.
De ce nu iubim durerea ? Pare o intrebare halucinanta, ejectabila aproape la limita simtului comun al logicii.
Dar cat de mult am cercetat durerea si cat de mult am incercat sa fugim de ea? Majoritatea vietii noastre o traim in durere, in suferinta, atunci de ce nu am imbratisa-o ? Daca destinele noastre sunt unite, atunci de ce fugim de ea ?
Pentru a cerceta durerea nu trebuie sa ne gandim ca ea reprezinta tot ceea ce nu este bucurie, pentru ca dupa cum vedeti, in lumea in care traim bucuria este iluzia si durerea este realitatea.
Daca am invata sa traim in realitate si nu am mai cauta iluzia fericirii, poate am gasi linistea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu