Dorinta sexuala

Cercetarea sexualitatii a fost considerata de lumea academica a deceniului trecut o manifestare teribilista cu tente voyeuriste a tinerei generatii de cercetatori, concluzionand ca este lipsita de rigurozitate si seriozitate stiintifica. Astfel, pentru o mare perioada de timp, toata literatura din domeniul sexologiei s-a aflat intr-un con de umbra .
„Revolutia sexuala” a secolului XX a adus cu sine spargerea acestor tipare de gandire si coagularea unor grupuri de cercetare a problemelor sexualitatii care au implicat atat psiholgi si sexologi cat si medici, sociologi si chiar filosofi.
Una din primele intrebari legate de sexualitate a avut la baza chiar aparitia dorintei sexuale. In multe culturi, mai ales cele orientale, exista texte si manuscrise foarte vechi care aduc in discutie anumite „condimente” care stau la baza genezei dorintei sexuale.
Exista chiar o „bucatarie erotica” in care sunt cuprinse liste de condimente si bauturi afrodisiace. Fiind aproape cel mai des folosit, alcoolul poate fi si el un stimulent, insa cu conditia de a fi ingerat in cantitati mici. El poate determina astfel o stare de euforie care poate duce la o dezinhibare a partenerilor.
Industria farmaceutica a dus la crearea unor substante care favorizeaza cresterea dorintei sexuale, insa consumarea in exces si pe o perioada indelungata s-a dovedit a fi neprielnica pentru organismul uman, asa ca nu este recomandata.
Un lucru este cert si anume faptul ca fiecare resimte in propriul trup intr-un mod complex si particular manifestarea dorintei sexuale. Pornind totusi de la aceasta premisa, cercetatorii in domeniul sexualitatii au alcatuit o lista cu o serie de factori care pot sta la baza „dorintei sexuale”.
In primul rand au fost aduse in discutie conditiile fiziologice care pot duce la o scadere a dorintei sexuale, mai exact fiind vorba despre oboseala excesiva si nevoile bazale legate de nutritie, nevoia de somn, hidratare etc. S-a descoperit ca, in mod paradoxal, oboseala poate deveni, in unele cazuri, un stimulent al erotismului.
Factorii psihologici si emotionali se regasesc si ei in fruntea acestei liste fiind reprezentati de senzatii de teama si neincredere in partener, depresie, descurajare, angoasa sau de un context general nefavorabil.
Factorii de mediu pot favoriza sau inhiba activitatea sexuala si anume prin luminozitate abundenta, aer curat sau dimpotriva mirosuri insuportabile, liniste sau un mediu galagios. Acesti factori au de obicei o mare doza de subiectivitate, stimularea sau inhibarea dorintei sexuale data de acesti factori fiind specifica fiecarui cuplu.
Vinovati pentru scaderea dorintei sexuale sunt si factorii socioafectivi, ei fiind legati de o anumita obisnuinta cu partenerul, executarea intr-o maniera mecanica a actului sexual sarind peste preludiu, o anumita ritualizare si repetare a actiunilor premergatoare actului sexual etc.
Activitatea si dorinta sexuala trebuie sa se incadreze intre anumite limite de sanatate fizica si psihica. Este cert ca activitatea sexuala cunoaste o diminuare aproape drastica in situatii de depresie sau angoasa. La capatul opus, in situatiile patologie, in starile maniacale, de exemplu, activitatea sexuala atinge cote aproape exagerate.
Afectiunile medicale cum ar fi inflamarea cailor genito-urinare, sau anumite boli ale organelor sexuale pot duce si ele la reducerea sau chiar inhibarea aparitiei dorintei sexuale.
Nu in ultimul rand pe aceasta lista se regasesc o serie de factori psihotraumatizanti, de regula emotional – afectivi. Acestia au la baza neintelegerile, lipsa de comunicare si conflictele din cadrul cuplurilor, agresivitatea unuia sau ambilor parteneri, neincrederea sau starile de culpabilitate.

Cristian Manea - Psiholog

Acest articol il gasesti si pe http:// www.despresuflet.ro

Cum sa spunem NU

Din tot alfabetul, nicio alta inlaturare a doua litere nu provoaca atatea batai de cap. De cate ori, inabusiti de emotie am asteptat un raspuns, de cate ori nu am simtit ca ne cade cerul in cap cand am auzit un „nu” hotarat.
Cu totii si-au facut datoria, parinti, profesori, iubiti, prieteni, toti ne-au servit cate o portie mai mult sau mai putin digerabila de „nu-uri”. Insa, se pare ca in timp, cu totii am dezvoltat o toleranta mai mare, si parca, de multe ori a devenit mai usor sa fii refuzat decat sa refuzi. Si asta pentru ca in copilarie, lectia la care trebuia sa invatam sa spunem „nu” era trecuta la bibliografie suplimentara.
De ce? Simplu, aduceti-va aminte de cate ori spuneam „nu” parintilor atunci cand acestia ne trimiteau sa luam paine, de cate ori spuneam „nu” fratilor, surorilor mai mari, sau bunicului atunci cand trebuia sa-i cumparam tigari si sifon? Tocmai de aceea, inca din copilarie, asociem lipsa acestei negatii din interactiunile noastre cu bunul simt, sau cei sapte ani de-acasa.
Astfel, un „nu” spus celor apropiati poate insemna de cele mai multe ori un lucru extrem de delicat si uneori chiar riscam sa ranim sau sa jignim pe cineva la care tinem sau cu care am petrecut in mod placut anumite momente din viata. Din pacate, nici in educatia unui tanar nu se gaseste lectia – „Cum sa apunem nu”. In consecinta, incercam sa ne descurcam fiecare cum putem si de cele mai multe ori o facem lamentabil.
De cate ori s-a intamplat sa spunem o minciuna pentru a scapa dintr-o stituatie neplacuta, in loc sa spunem pur si simplu – nu? Insa, partea amuzanta este ca o minciuna nu vine niciodata singura, fiind urmata de un lant interminabil de justificari si alte gogomanii.
A invata sa spunem „nu” cererilor exagerate ale celor din jur deschide perspectiva unui „da” care ne va arata sa fim noi insine, mai independenti si mai capabili sa ne sustinem in mod asertiv parerile. A indrazni sa fii diferit, a lua atitudine, chiar daca acest lucru nu este intotdeauna bine inteles de cei din jur, inseamna acceptarea propriilor dorinte si asumarea propriilor alegeri.
Atunci cand coordonatele prieteniei sunt inlocuite cu dependenta si apropiatii nostri incearca sa ne manipuleze exploatand sentimentele si bunavointa noastra, este timpul sa incepem sa fixam limitele spunand simplu, „nu”.
In mod aproape paradoxal, atunci cand incepem sa spunem „nu”, cresc si sansele unei comunicari autentice. Precizarea propriilor dorinte si nevoi este un mod prin care incepem sa ne facem cunoscuti si respectati. Veti realiza, ca odata ce veti incepe sa va ascultati propriile dorinte si sa le sustineti intr-un mod neagresiv, si ceilalti, incet incet, vor face acelasi lucru.
Un „nu” lipsit de agresivitate dar ferm, va permite o comunicare mai onesta in care cei din jur vor intelege ca avem dorinte proprii si ca viata in comun inseamna in primul rand respectarea identitatii si nevoilor individuale. Atunci cand ni se cere sa ne sacrificam pentru ceilalti, si acest lucru nu este justificat, avem o buna oportunitate de a incepe sa spunem „nu”.
Pe de alta parte, cu ajutorul acestui „nu”, putem ajunge sa ne descoperim si sa ne afirmam propria identitate. Daca reusim sa intelegem ce nu vrem, facem cel mai mare pas pentru a obtine ceea ce dorim.
Sunt convins ca este greu sa ne schimbam foarte repede comportamentul, insa este important sa ajungem sa ne intelegem sentimentele si reactiile pentru ca, in cele din urma, sa avem posibilitatea de a fi responsabili pentru o schimbarea benefica in viata noastra.
Este necesar sa invatam sa spunem „nu”, pentru ca numai asa putem intelege valoarea unui „da” plin de convingere si placere.

Acest articol il gasesti pe http://despresuflet.ro/

Cristian Manea - Psiholog

Stresul la femei - pretul succesului

Una dintre mutatiile fundamentale din ultimele decenii a fost determinata de schimbarea radicala a conceptiei si rolului pe care femeia l-a dobandit in societatea moderna din cea mai mare parte a tarilor occidentale. Miscarile de aparare a femeilor au dus o politica de „eliberare” si incurajare in ceea ce priveste ascensiunea spre o viata profesionala si sociala activa, spre o cariera in domenii ce pana nu demult erau dominate de barbati, fiind considerate un fel de tabu si ma refer aici la lumea politica, financiar-bancara, medicala etc.
In ultimii ani am putut observa pe scara ierarhica a societatii la toate nivelurile de competenta femei capabile, responsabile care au reusit sa treaca peste toate prejudecatile legate de sexualitate si de discriminare din partea colegilor barbati. Discriminarea sexuala „obliga” de cele mai multe ori femeile sa aiba performante superioare barbatilor, daca doresc sa fac cariera si sa fie apreciate la locul de munca, de cele mai multe ori fiind nevoite sa amane proiecte din viata personala legate de intemeierea unei familii, de pasiuni, calatorii etc. Femeile care au functii de raspundere, prezinta o categorie cu risc important de stres, deoarece sunt supuse unor tensiuni puternice care in timp isi lasa vizibil impregnate amprenta sub toate aspectele vietii. Insa toate aceste succese pe plan profesional, social si economic au inceput sa aibe si un pret, unul destul de mare, stiintific denumit „sindromul stresului la femei”.
Printr-o abordare globala a stresului, dr. Georgia Witkin-Lanoil semnaleaza in una din cercetarile sale urmatoarele simptome care par a fi parte din ceea ce numeam ceva mai devreme „pretul succesului”: amenoree, tensiuni premenstruale, dureri de cap, depresie post-partum, melancolie, vaginism, frigiditate, anorgasm, sterilitate etc. Alti cercetatori au adaugat la aceasta lista deloc imbucuratoare si alte tulburari : anorexie, bulimie, nevroza anxioasa si psihoza depresiva.
Toate aceste cercetari duc la concluzia ca femeile sunt supuse unei duble poveri si anume: una legata de identitatea lor biologica si cealalta legata de exercitarea profesiei in noua paradigma a societatii postindustrializate.
Unul dintre cele mai importante aspecte in diferitele etape ale vietii care sta la baza sindromului de stres la femei este chiar functia de reproducere: menstruatia, graviditatea si menopauza, toate acestea aducand o multitudine de modificari la nivel fizic si psihic. Aceste etape din viata unei femei sunt de cele mai multe ori destul de putin intelese de barbati care le pun pe seama unor episoade imaginare.
Daca perioada adolescentei si a inceputului menstruatiei este mai usor perceputa si integrata, dificultatile apar in perioada in care femeile sunt insarcinate. Atunci apar vizibile schimbari ale corpului ceea ce duce la un stres psihic legat de puterea de seductie, de pierdere a mobilitatii si a sentimentului de libertate. Dupa nastere copilului, intre 20 si 65% dintre femei se plang de depresii post-partum.
In faza de menopauza apar schimbari de dispozitie si de comportament din cauza scaderii de estrogen si progesteron, in aceasta perioada fiind frecvent intalnita aparitia depresiei si anxietatii cauzate de nivelului hormonal redus. Stresul legat de imbatrinire, pierderea controlului asupra propriului corp si a caracteristicilor legate de capacitatea de seductie determina caderea in temnita grea a depresiei a multor femei.
La toata aceasta lista se mai pot „adauga” si unele dintre „remediile traditionale” care sunt folosite in lupta impotriva stresului.
Recurgerea la alcool, dupa o zi obositoare de lucru, poate induce o senzatie de destindere si relaxare, insa in caz de exces intensifica si agraveaza depresia latenta. Un alt „remediu” este tutunul (nicotina), stimuland productia de adrenalina, diminueaza pe termen scurt starile de angoasa, insa pe termen lung, toate studiile confirma ca tutunul antreneaza tulburari cardiace, respiratorii si anumite forme de cancer. Dulciurile fac si ele parte din acest arsenal de remedii, ele provocand doar o senzatie provizorie de energie, urmata dupa o perioada de cresterea iritabilitatii si a senzatiei de oboseala.
Cele mai recente studii facute pe persoane care au implinit varste de peste 90 de ani, explica faptul ca desi acestea au trecut prin momente dificile de viata, si moderat au apelat la „remediile traditionale” toate, fara exceptie, recunosc ca intotdeauna „au vazut partea plina a paharului”.
Constatam astfel ca optimismul este una dintre cele mai importante si sanatoase modalitati de lupta impotriva stresului, putand fara rezerve sa-l parafrazam pe Voltaire care spunea : „ Sunt fericit, caci este bine pentru sanatate”.
Cristian Manea
Psiholog
Acest articol il gasiti si pe http://www.despresuflet.ro/

Abuzul asupra adolescentilor

Perioada celor mai profunde schimbari, atat la nivel fizic cat si psiho-emotional, adolescenta, aduce cu sine si o importanta restructurare a ceea ce inseamna imaginea pe care viitorului adult o capata in ochii familiei.
Fara sa stie sa gestioneze relatiile cu tinerii adolescenti datorita multiplelor schimbari la nivelul social, multe familii „corecteaza” abaterile de la normele si cutumele familiale prin agresare fizica, neglijare, jignire sau chiar abandonare.
Consecintele acestei atitudini, nu se lasa mult asteptate, ele aducand pentru tanarul adolescent un deficit la capitolul stima de sine, o imagine negativa si sentimente de vinovatie si inferioritate. In cazurile in care adolescentii cad victime oricarei forme de abuz apare sentimentul de teama care duce la o stare aproape permanenta de blocaj. Aceasta stare se manifesta printr-o confuzie pe care adolescentul o dezvolta in relatia cu familia, prietenii si in general in toate aspectele legate de viata sociala. Astfel dintr-o lipsa de intelegere a fenomenelor sociale si a relatiilor ce le guverneaza, adolescentul poate deveni izolat fiind considerat un neadaptat.
Metodele de corectie aplicate de familie, il fac pe adolescent sa fie incapabil sa gestioneze stresul si dintr-un sentiment de teama dezvoltat el devine inconstient „atasat” de parintele persecutor. Idei inca impamantenite in sistemul educational familial din Romania de genul „eu te-am facut , eu te omor”, duc la credinta conform careia copilul este „proprietatea” familiei si in acest caz trebuie sa se supuna total.
Metodele de disciplinare ale familiilor unde se practica astfel de abuzuri fizice si verbale vin intr-un total dezacord cu tot ceea ce inseamna educatia care ar trebui sa aibe la baza intelegerea, comunicarea si iubirea neconditionata.
Orice tip de agresivitatea manifestata in relatia cu adolescentul va dezvolta legaturi bazate pe santaj emotional, ceea ce va crea in interiorul lui manie si agresivitate, aceste lucruri putand avea repercusiuni in relatiile viitoare ca adult.
Paradoxul acestei situatii este dat de faptul ca adolescentii vorbesc foarte rar despre abuzurile parintilor asupra lor si motivele sunt destul de intemeiate. In primul rand se tem de o viitoarea agresiune sau corectii fizice, iar pe de alta aprte, se dezvolta sentimentul de vinovatie si rusine pentru imposibilitatea lor de a castiga dragostea si afectiunea parintilor. Aceste argumente duc pana la urma la acceptarea abuzurilor.
O alta idee gresita impamantenita in educatia copiilor este aceea ca parintii sunt provocati pentru a-si manifesta comportamentul agresiv, deoarece copilul si-a „meritat” pedeapsa. Din pacate „normele” dupa care copiii sunt agresati sunt de natura subiectiva si de cele mai multe sunt influentate de factori exteriori astfel incat parintii se „racoresc” dupa aplicare unei corectii fizice. Datorita multor aspecte de natura sociala si economica care sunt in plina expansiune in ultima vreme, factorii stresori au crescut foarte mult si de cele mai multe ori se intampla ca parintii sa nu mai aibe suficient timp si rabdare pentru a intelege problemele cu care se confrunta copii lor in perioada adolescentei.
Foarte multe cercetari care au avut loc pe aceasta tema au constatat ca adolescentii abuzati dobandesc un sentiment de neajutorare, multi dintre ei ramanand traumatizati in urma acestor experiente. Adolescentii abuzati devin astfel incapabili sa schimbe ceva in situatia lor, deoarece sentimentul de teama este cel care guverneaza toate realtiile prezente si viitoare in care este implicat.
Din pacate, in cele mai multe cazuri, adolescentii abuzati raman si dezvolta o dependenta emotionala si o imaturitate afectiva.
Acest sentiment este pastrat si dupa desprinderea de langa parinti, in viitoarele relatii, cand pot deveni dependenti de partenerul de viata chiar daca si acesta abuzeaza de el.
Astfel odata cu trecerea anilor, abuzurile, indiferent de natura lor duc la o stagnare din punct de vedere emotional dezvoltant sentimente de dependenta fata de ceilalti, dependente care de cele mai multe ori se dovedesc a fi nocive.

Manea Cristian - Psiholog
Acest articol il gasesti si pe : http://%20www.despresuflet.ro/

Dragostea, sublimul vietii

Dragostea este sentimentul suprem. Crestem, traim si ne urmam cursul vietii intr-o dorinta continua de a ne implini destinul iubirii, de a simti pasiunea si bucuria alaturi de „jumatatea sufletului” nostru.
Toate iubirile sunt sublime, milioane de oameni si milioane de povesti, toate diferite si pline de savoare si, totusi, atat de asemanatoare. Oameni singuri, care vor sa iubeasca, sa fie iubiti si sa impartaseasca alaturi de cineva darurile pe care destinul le aseaza in calea vietii.
„La bine si la rau”, este lozinca si legamantul pe care il facem partenerului. Ganduri bune, sperante si planuri de viata..., entuziasm, zambet si acel sentiment aproape palpabil de implinire.
Tot acest buchet frumos de sentimente si trairi il primeste fiecare cuplu la inceput de drum. Din pacate, din entuziasmul si betia inceputului multi uita ca, daca nu le ingrijesti, florile sunt trecatoare. A avea grija de acest „buchet”, inseamna a te comporta asemeni gradinarului care in fiecare zi isi ingrijeste florile, le uda, vorbeste cu ele si le pune pamantul cel mai bun.
Asta inseamna o munca si o grija permanenta, si daca este bine facuta, va fi urmata de bucuria de a privi in fiecare zi prospetimea florilor in ochii, sufletul si comportamentul partenerului tau.
Sa nu uiti, inseamna sa intelegi ca cel de langa tine iti este egal, el nu iti „apartine, nu este un bun pe care il dobandesti, o proprietate”, ci este acea persoana care ti-a starnit si aprins focul pasiunii. Este jumatatea intima a sufletului tau, acel „ceva” care te completeaza fara efort si acest lucru trebuie sa fie natural, armonios, nu venit din constrangere sau teama.
Sa ai grija, inseamna sa respecti dorintele celui de langa tine, sa incerci sa comunici si sa inveti sa asculti intr-un mod veritabil, cu calm si multa rabdare. Sa intelgi ca „Noi” inseamna dorintele noastre contopite, un crez comun dat de necesitati comune.
Sa ingrijesti, inseamna sa ai capacitatea de a aduce bucurie, de a fi spontan, inventiv, de a surprinde viata asa cum este fara a eticheta si a te ascunde in concepte rigide.
De cele mai multe ori, noi oamenii asteptam retete miraculoase, sfaturi si pasi „eficienti” care ar trebui urmati pentru a avea o relatie implinita. Desi spuneam ca povestile seamana, actorii sunt de fiecare data altii si in acest context intimitatea si particularitatile unei relatii nu pot fi intelese si simtite de cat de catre cei care o traiesc.
Din pacate, de cele mai multe ori din teama de a ne asuma ceea ce traim, incepem sa cautam raspunsuri acolo unde nu le putem gasi, la prieteni, parinti, frati. Indiferent cat de mult bine ne doresc apropiatii nostri, raspunsurile nu le vom gasi la ei. Trebuie sa avem curajul sa privim in oglinda propriei vieti, numai aici raspunsurile, indiferent daca ne plac sau nu, vor fi cele autentice.
A crede in realitatea cuvintelor inseamna a nega esenta lucrurilor traite. In noi sta intelepciunea si priceperea „gradinarului” care a vazut cum cresc florile, care a simtit parfumul, care a trait total experienta. Mormane de cuvinte, de teorii si definiti nu ne aduc intelegerea a ceea ce fiecare a simtit in propria poveste de iubire.
In viata ne definim prin valorile la care aderam si daca m-as gandi la cele sase miliarde de oameni cu care impartim intinsul pamantului, sentimentul de dragoste si nevoia de a-l impartasi ramane una dintre nevoile noastre comune, fundamentale.
Dragostea este pamantul bun in care odata sadite, semintele iubirii vor da roade si viata noastra va fi acea gradina „rupta din Rai”, in care pacea, armonia si bucuria vor inflori.
Doar de noi, depinde sa avem dorinta de a deveni „gradinari” iscusiti.

Cristian Manea – Psiholog
Acest articol il gasesti : http://www.despresuflet.ro/

"O ORA" - doar atat traim !

Aproape perimata, notiunea de timp este totusi nelipsita din viata noastra. Cati dintre noi au facut un calcul real a ceea ce traiesc in fiecare zi ? Sa incercam totusi sa intram in pragmatismul calculelor matematico-statistice si sa facem un exercitiu de imaginatie. Sa calculam !
Incepem cu nevoile vitale ale existentei : somnul ne ocupa aproximativ sapte ore din durata unei zile, sa presupunem ca mancam cele trei mese in doua ore, ne imbracam si ne spalam intr-o ora, asta evident daca avem un simt al realitatii si nu pierdem in oglinda ceva mai mult decat cursurile de la o scoala generala, ne rezulta zece ore zilnic. Sa fim optimisti, ne mai raman inca 14 ore pe care le putem folosi cu spor, sau nu.
Aproape era sa uit ca avem nevoie de un job si ca acesta ne ocupa minim opt ore si, daca suntem norocosi, inca o ora, pe care inevitabil o pierdem pe drum. Sa ramanem in parametrii optimismului si din cele 14 ore sa mai scadem noua si matematica simpla ne va da raspunsul, egal cinci ore de care putem dispune zilnic dupa voia noastra.
Cinci ore, asta in cazul unei abordari optimiste, cinci ore pentru viata noastra, pentru viata de familie, prieteni, distractie. Nu suna frumos ? Poate ca da, insa zilnic avem si activitati din categoria „trebuie”, sa facem curat, sau sa facem cumparaturi, sau sa platim o factura, sau un alt lung sir de „trebuie” pe care cu totii il stim foarte bine. Nu vreau sa parasesc nota optimista, insa nu pot sa nu ma intreb unde este viata noastra personala, unde este timpul nostru ?
In lumina acestor calcule ma intreb cand mai au oamenii timp sa se certe, sa divorteze, sa nu se inteleaga, sau mai bine spus la cat de putin timp petrecem impreuna cu partenerii nostri este „de apreciat” capacitatea noastra de a ne distruge viata personala.
Un calcul simplu ma duce cu gandul ca aproximativ doua ore reusim sa petrecem alaturi de partenerul de viata, zilnic. Aproape ca dragostea a devenit o chestiune traita „pe fuga”, insa dragostea adevarata este, din pacate, conditionata de timp. Astfel, mai toti indragostitii ajung sa aibe visul suprem: sa poata petrece un timp singuri, undeva departe fara ca nimeni si nimic sa-i perturbe. Inapoi in realitate, lucrurile stau la fel, adica doua-trei ore pe zi.
Realizati ? Asta inseamna maxim trei zile pe luna, adica mai trist cam o luna pe an. Este un fapt cert care ar trebui sa ne dea de gandit si, daca facem serios acest lucru cred ca multe din nemultumirile si reactiile noastre la adresa partenerului ar trebui sa fie mult ponderate si privite cu mai multa indulgenta. Insa, sa ne aplecam asupra timpului nostru, a timpului pe care fiecare il poate dedica zilnic pentru „sufletul sau”. Ultimele studii arata ca un procentaj foarte mare de oameni pierd in medie aproximativ trei ore in fata televizorului si in aceste conditii adevaratul nostru timp sa reduce la numai o ora pe zi.
Desigur, ma veti condamna ca sunt mult prea strict facand aceste calcule, insa partea trista este ca povestea vietii noastre cam asa se desfasoara. Consecintele acestei situatii nu au fost evaluate foarte corect, insa poate a venit timpul sa ne oprim pentru cateva minute, si sa incercam sa ne evaluam propria viata. Raspunsurile vor fi diferite si fiecare dintre noi, daca este sincer, va primi si un feed-back corect, daca ne va placea sau nu, ramane la latitudinea fiecaruia.
Superficiali si de multe ori ignoranti, evitam sa ne punem intrebari profunde, preocupati de obsesia pentru „cum”, „cat” si „ce” ar mai trebui sa acumulam pentru a ne satisface ego-ul, uitam o alta intrebare esentiala „ de ce”?
La ce bun muncim pentru a beneficia de lucruri care ne fac existenta mai usoara si pentru a le oferi celor dragi, daca din cauza lipsei de timp, noi nu ne putem bucura de ele ?
In loc de incheiere as vrea sa va spun o scurta parabola din filosofia orientala.
Un maestru in fata discipolilor ia o galeata si o umple cu pietre mari. Privindu-si discipolii ii intreaba :
- Vedeti aceasta gaseata, este ea plina?
- Raspunsul a venit in cor din partea discipolilor, da este plina.
- Sigur ? intreaba maestrul. Dupa, scoase un saculet cu pietris si il rasturna in galeata.
- Acum este plina galeata ?
- Poate ca nu, au raspuns discipolii mult mai prudenti. Maestrul ia un alt saculet cu nisip si il varsa in galeata.
- Acum este plina?
- Nu! Strigara discipolii. Maestrul a luat o cana de apa si o varsa toata in aceeasi galeata, iar pe urma se intoarse catre discipoli si le spuse:
- Am vrut sa va arat ca daca nu veti sti cum sa aranjati lucrurile in viata voastra, daca nu stiti sa puneti in primul rand „pietrele mari”, nu veti mai avea dupa aceea loc pentru altele.
Oricare ar fi „pietrele mari” din viata dumneavostra, ca este vorba de cariera, de persoanele dragi, de gasirea rostului in lume, aveti datoria sa va asigurati ca, in primul rand, ele ocupa un rol important si prioritar, indiferent de timpul de care dispuneti.
Acum ca stiti cum sa aranjati „pietrele mari”, ramane doar o chestiune de timp sa incepeti sa va umpleti viata .
Succes !

Cristian Manea
Psiholog

Acest articol il gasiti : http://www.despresuflet.ro/

Invata sa asculti cu inima

Cu toti avem probleme, dificultati si de multe ori in primele raze ale diminetii nu mai vedem nimic altceva decat perspectiva inecata in incertitudine si nesiguranta a vietii. Ridicam capul si mergem mai departe, pe drumuri nestiute, multe din ele zadarnice in cautarea a ceea ce noi de multe ori ne place sa numim „un suflet cald”.
Emotii, sentimente, furie, toate se aduna zi dupa zi. Paradoxul apare atunci cand ne gandim ca desi traim intr-un oras alaturi de alte milioane de oameni, ne simtim singuri. Singuri intr-o lume grabita, pragmatica, aproape mecanica. Rupti de valori, de natura, de noi insine multi nu reusim sa gasim ceea ce a inceput sa devina un fel de „rara avis” in zilele noastre, si aici ma refer la prietenie. La acel sentiment cald, pe care il ai atunci cand poti sa impartasesti celui de langa tine intimitatea gandurilor si a trairilor tale. Suntem atat de diferiti si totusi atat de apropiati in nevoi, in trairi, in sperante.
Privesc orasul in miscare, oamenii prinsi in ceea ce filosofia orientala numea „maya”, iluzia vietii si, ma intreb cati dintre noi au un prieten adevarat, cati dintre noi sunt cu adevarat ascultati.
Desi nu pare, ascultarea este unul dintre cele mai dificile lucruri, pentru ca ascultarea adevarata nu se face cu mintea, ci cu inima, este un act intim, aproape sacru. A-ti deschide sufletul, a arata o parte din ceea ce esti tu cu adevarat, reprezinta un dar, poate cel mai autentic pe care oamenii si-l pot face unul altuia. Societatea in care traim ne-a desprins insa de esenta noastra, de calitatea de oameni cu suflet si ne-a impins intr-o lume a conceptelor, a etichetelor mentale, a analizelor si a rezultatelor imediate, cuantificabile.
Ascultarea a devenit ceva necesar in sensul de a putea trage rapid o concluzie sau a putea pune o eticheta. Insa este un lucru teribil de trist sa vezi cum cei de langa noi, aproape fara sa clipeasca si fara sa prinda esenta incep sa ne dea sfaturi, sa ne spuna cum vad ei rezolvarea, sa ne certe sau sa ne reproseze, uitand esenta ascultarii.
Ascultarea in sine este un act terapeutic, ascultarea cu inima este adevarata ascultare. Atunci ar trebui sa fii prezent, sa fii acolo si nimic din ceea ce esti tu sa nu compare, sa nu evalueze si sa nu se erijeaza intr-un cunoascator care rapid sa fabrice „reteta fermecata a iesirii din criza”.
Deschide-ti inima si asculta, in primul rand asculta. Iar daca cu adevarat iti doresti sa-ti ajuti prietenul poti incerca una din tehnicile care iti aduc rapid ameliorarea considerabila a capacitatii de ascultare si asta fara a fi nevoie sa ajungi psiholog.
Metoda a fost dezvoltata de Stuart si Liberman, un psiholog si respectiv un medic de familie din New Jersey. Tehnica lor consta in cinci intrebari, care ne pot face sa auzim ce nu am auzit niciodata, apropiindu-ne astfel de oamenii care conteaza cel mai mult in viata noastra: iubiti, parinti, copii, prieteni. Metoda se numeste „CEDFE”.
C – „Ce s-a intamplat?”.Este foarte important sa putem stabili o conexiune cu persoana care se afla in fata noastra si pentru a reusi trebuie mai intai ca ea sa povesteasca ce i-a produs atata suferinta, fara sa o intrerupem, fara sa intram in detalii.
E – „Emotia”. Orice lucru care ne afecteaza trezeste in noi o emotie puternica, si o intrebare de genul „ Ce emotie ai simtit?” s-ar putea sa ne dezvaluie lucruri surprinzatoare.
D – „Dificultate maxima”. Este demonstrat si testat de multi ani in cabinetele de psihoterapie ca cea mai buna cale de a intelege emotia si durerea cu care ne confruntam este sa coboram pana in adancul ei. Numai de acolo, aducand lumina putem sa intelegem si sa integram evenimentele neplacute ale vietii noastre. Chiar daca pare ca punem degetul pe rana, putem intreba „Care a fost lucrul cel mai dificil al experientei”?
F – „Face fata”. Dupa ce emotia a fost eliberata, o intrebare de genul „Ce te ajuta sa Faci Fata?” poate scoate la lumina resursele pe care fiecare le are si cu care poate mult mai usor sa infrunte situatia.
E – „Empatie”. Este intoteauna util ca la sfarsitul unei discutii sa ne exprimam sincer sentimentele pe care le-am avut in timp ce ascultam, ce stari si sentimente am impartasit alaturi de persoana din fata noastra.
Stiu ca poate parea simplist, ca o alta „reteta magica”, gen „5 pasi spre fericire” insa aceasta metoda poate fi considerata doar un reper de comportament.
Mi-am dorit sa intelegem ca ascultarea presupune mult mai mult, este o stare de spirit, este o alta atitudine. Ascultarea inseamna inima mea alaturi de inima ta.
Invata sa asculti cu inima !

Cristian Manea
Psiholog

Acest articol il gasiti http://www.despresuflet.ro/